Dreptul unui stat membru de a se retrage voluntar din Uniunea Europeană a fost introdus pentru prima dată prin Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Anterior, posibilitatea retragerii unilaterale nu era foarte clară, neexistând niciun precedent în acest sens. Probabil că, în trecut, retragerea s-ar fi putut face prin revizuirea tratatelor și cu acordul unanim al statelor membre. În prezent însă ”orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituționale, să se retragă din Uniune”.

Nu sunt prevăzute condiții pentru retragere, aceasta reprezintă un act voluntar și nu necesită aprobarea/consimțământul celorlalte state membre; trebuie doar ca decizia de retragere să fie luată conform prevederilor constituționale ale statului respectiv.

Articolul 50 prevede însă o procedură de retragere, care începe cu notificarea formală a Consiliului European cu privire la intenția de retragere, după care Consiliul adoptă recomandări pentru negocierea și încheierea unui acord de retragere între Uniunea Europeană și statul respectiv. Din momentul notificării, statul respectiv are la dispoziție 2 ani pentru a ajunge la un acord cu privire la retragere. Dacă, la finalul celor 2 ani, nu se ajunge la un acord, calitatea de membru al UE se pierde în mod automat. Consiliul European, în unanimitate și în acord cu statul care se retrage, poate decide să prelungească termenul.

Este interesant de notat aici că acordul de retragere din UE se încheie bilateral UE-statul care se retrage. Acordul privind viitoarea relație între UE și statul respectiv trebuie însă ratificat de toate statele membre. Se poate argumenta că, întrucât acordul de retragere nu este ratificat de statele membre, acesta ar trebui să conțină numai prevederi care intră în competența exclusivă a Uniunii.

Consecințele unei retrageri din UE sunt multiple, începând cu faptul că tratatele europene și drepturi și obligațiile izvorâte din acestea vor înceta să se aplice, și continuând cu ieșirea din programele finanțate de UE, contribuția la bugetul european, pierderea cetățeniei europene și afectarea libertății de circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor și terminând cu impactul asupra structurii instituționale a instituțiilor europene. Toate aceste aspecte ar trebui clarificate în acordul de retragere, care să conțină o serie de prevederi tranzitorii, precum și în acordul privind viitorul relațiilor dintre statul care se retrage și Uniunea Europeană. În lipsa unui astfel de acord, statul care se retrage va fi considerat stat terț, cu toate consecințele care decurg de aici.

Trebuie avut în vedere că, o dată cu retragerea unui stat membru, se deschide o cutie a Pandorei pentru modificarea tratatelor și a revizuirii dreptului european și că există pericolul ca UE să intervină mai mult decât este necesar pentru adaptarea la retragerea statului respectiv. În plus, retragerea unui stat membru poate avea un efect domino asupra altor state membre, afectate de stagnarea economică, globalizare și sentimentul de pierdere a identității naționale și culturale ca urmare a supra-naționalizării UE și a invaziei migranților.

Articolul 50 prevede că un stat care s-a retras din UE poate redeveni membru, dar nu în mod automat, ci numai parcurgând procesul de aderare la UE.