“Stimată doamnă Ambasador,

Distinși invitați,

Dragi colegi,

 

Este o mare bucurie pentru mine că acum, în pragul Zilei Naționale, participăm la un eveniment care se desfășoară sub sigla tuturor grupurilor parlamentare în care activează deputați români. Este un pas înainte pe calea convergenței intereselor românilor în PE și pentru asta îi mulțumesc energicei noastre colege, doamnei Norica Nicolai!

Este și un prilej de emoție, întrucât cuvintele președintelui Academiei Române, Ioan Aurel Pop, din prefața albumului pe care îl lansăm, au darul de a ne așeza, pe noi, cei de azi, în istorie. Și ne așază, echilibrat și lucid, dincolo de exagerările excepționaliste sau catastrofice.

Ideea care se desprinde este că în istorie există și noroc, și neșansă, dar factorul decisiv rămâne acțiunea oamenilor. O acțiune care trebuie să fie continuă și susținută, indiferent de urcușurile și coborâșurile sorții. Mai pe românește: Dumnezeu îți dă, dar nu-ți pune în traistă!

În modesta mea intervenție, de nespecialist, aș vrea să privim spre trecut, dar să gândim la prezent și la viitor.

Perioada premergătoare Marii Uniri a fost, ne spun istoricii, la fel de agitată, politic vorbind, ca și cea de acum. Și atunci erau divergențe politice ascuțite și, între liderii politici, adversități până în pânzele albe. Azi avem tendința să judecăm acele vremuri prin prisma învingătorilor de după război. Dar, înainte de 1916, curentul celor care susțineau alianța cu Puterile Centrale era aproape la fel de puternic ca acela al partizanilor Antantei.

La fel ca și azi, disputele nu erau doar între partide, ci și în interiorul partidelor. Ca și astăzi, zvonurile de înțelegeri de culise și acuzațiile reciproce de trădare erau mană cerească pentru jurnaliști și deliciu pentru public. Ca și astăzi, erau „băieți deștepți” care câștigau milioane din afaceri dubioase și erau și țăranii trăitori în sărăcie extremă care s-au răsculat la 1907.  Ca și astăzi, reacția autorităților a fost atunci „disproporționată”. Ca și astăzi, tot felul de aranjamente oneroase au făcut ca instituții ale statului sau servicii publice să fie nepregătite pentru situații neprevăzute.

Mai în glumă, mai în serios, cea mai mare diferență între politica de atunci și cea de acum este că atunci nu exista Facebook.

 

Și totuși, tocmai existența acestor poziții politice diferite a permis României o adaptare din mers la evoluțiile militare și politice.

În 1917, Ionel Brătianu a demisionat, iar cel care a semnat armistițiul și apoi Pacea de la București a fost adversarul său, Alexandru Marghiloman. Armistițiul a fost necesar pentru că armata română nu putea face față singură armatei germane, după ce Revoluția Bolșevică scosese Rusia din război. Dacă ar fi rămas în vigoare, Pacea de la București ar fi fost o catastrofă pentru România, dar în acel moment ea a făcut posibilă unirea Basarabiei. Ulterior, Ionel Brătianu a putut reveni pentru a denunța Pacea de la București și a situa România printre învingătorii Marelui Război.

 

Fotografiile din album completează cu imagini emoționante relatările seci ale istoriei. Vedem, în aceste imagini, soldați, prizonieri, morți și răniți, voluntari pătrunși de patriotism și oameni politici care au știut să se ridice la înălțimea acelor vremuri. Vedem sărăcie și distrugere, dar vedem și oameni fericiți, cu ochii plini de speranțe.

În Țările Române s-a format un curent de educație națională ale cărui rădăcini coboară până la 1821 și chiar mai mult în istorie. A fost un curent alimentat de Revoluția Franceză și de ideile naționalismului romantic. Astfel, ideile de renaștere națională, care au prefigurat modernizarea Țărilor Române, au avut în prim plan ideea de unire a românilor într-un singur stat. Mișcările revoluționare de la 1848 au răspândit ideile intelectualilor în rândul maselor largi. Iar Unirea de la 1859, mobilizarea pentru Războiul de Independență, și, în sfârșit, Unirea cea Mare au fost rodul armoniei dintre ideile elitelor politice și reprezentările maselor populare.

 

Marea problemă a României începe, însă, după 1920. Poate tocmai pentru că românii fuseseră risipiți în atâtea entități politice, odată ce unirea a fost înfăptuită, a apărut un vid de proiect național. Unirea fusese făcută, iar timpul părea să aibă răbdare cu românii!

Chestiunea nu a fost foarte bine înțeleasă în perioada interbelică. Este însă foarte clar că României i-a lipsit, în 1940, o idee care să mobilizeze împreună poporul și elitele pentru viitor. Anii 1939-1941 au fost marcați de cea mai profundă dezbinare politică din istoria României de până acum. La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, din păcate, România a luptat să recupereze ceva din ceea ce pierduse. Și, după cum știm cu toții, nu numai că n-a recuperat tot, ci a trebuit să adopte, cu forța, un alt proiect de țară, proiectul comunist.

 

Vreau să punctez ideea că, în perioada interbelică, politicienii români nu au știut să „vadă” în viitor și nu au știut să propună un proiect nou care să ia locul proiectului Marii Uniri ce fusese înfăptuit. Dacă ne amintim acele vremuri, nu putem să nu remarcăm „dragostea” dintre Ionel Brătianu și Iuliu Maniu, dintre Carol al II-lea și Ion Antonescu, dintre Nicolae Iorga și Corneliu Zelea Codreanu. Oare de ce aceste sentimente ne par astăzi un „deja vu” când privim scena politică de la București?

 

Dragi prieteni,

Căderea comunismului a fost cel mai recent moment dramatic al istoriei noastre. Am avut neșansa unei revoluții sângeroase, dar am avut șansa unui proiect de țară venit firesc: proiectul integrării euro-atlantice.

Din 1990 și până în 2007 politicienii români au acționat, s-au certat, au insistat, s-au împăcat și au reușit să claseze din nou țara în spațiul european din care ea face parte în mod natural.

În acest moment, însă, ne găsim într-o situație asemănătoare cu aceea din 1920. Am cam terminat un proiect, dar nu avem altul! Desigur, se mai poate lupta cu corupția, se poate insista pentru admiterea în spațiul Schengen sau pentru trecerea la moneda Euro. Dar ar trebui să observăm, în același timp, că România de astăzi este mult mai dependentă de Uniunea Europeană decât era dependentă România interbelică de alianțele din acea vreme. Iar Uniunea Europeană de astăzi se află, și ea, într-un moment de răscruce. Sigur, este foarte ușor să spunem discursuri pro-europene și să ne declarăm ritos adeziunea față de valorile democratice. Dar discursurile nu țin locul unui proiect de țară!

 

În acest moment, asistăm la o destrămare a României. Oricât ar părea de neplăcut, aceasta este realitatea. Oamenii, și mai ales tinerii, pleacă din țară și realitatea crudă este că marea majoritate a celor plecați nu se va mai întoarce. Asta nu este doar vina României și nici nu e o situație singulară a țării noastre. Avem de a face cu un fenomen global în care libera circulație și diferențele de model cultural favorizează inexorabil migrația din țările sărace către cele bogate.

 

Chiar dacă există riscul să atrag supărarea dumneavoastră, voi spune clar: Cei plecați nu pot reveni în țară din aceleași motive din care apa nu poate curge de la vale la deal!

Pentru a putea inversa acest flux, condiția necesară este ca veniturile în România să fie mai mari decât media din Uniunea Europeană. Subliniez însă că este o condiție necesară, dar nu și suficientă. Pentru că, în acest moment, pentru români, România reală este prea puțin atractivă din punctul de vedere al vieții de zi cu zi. Simțim cu toții lipsa de educație, de civilitate, de politețe și bun simț. Aceste lucruri nu apar peste noapte și, din păcate, nu depind de venitul pe cap de locuitor. Pentru a construi o societate civilizată, avem nevoie de un efort colectiv care va dura încă, probabil, douăzeci de ani.

 

Dragi prieteni,

Eu sunt convins că putem, începând chiar de aici, cu noi, cei de față, să propunem un nou proiect de unire pentru România! Tocmai pentru că ne găsim într-o situație critică avem nevoie de acest proiect. Nu înseamnă că vom avea aceleași idei politice. Nu înseamnă că nu vom dezbate și nu vom critica lucrurile care nu ne convin. Dar este nevoie să ne propunem un nou ideal al Unirii.

 

Iată care este, pe scurt, propunerea mea.

 

Trăim într-o lume din ce în ce mai mobilă și mai interconectată. Legăturile clasice, de clan, de regiune, de partid, se destramă. Apar, în schimb, noi legături care se bazează pe cultură și sunt, în majoritate, de-teritorializate. România are, astăzi, un atu. Acela al existenței fizice, teritoriale, a statului național. Dar România de astăzi este mult mai mare! Ea îi cuprinde nu doar pe românii din teritoriile istorice – din Basarabia, Bucovina, Timoc – ci și pe milioanele de români răspândiți în întreaga lume. Sunt convins că fiecare dintre noi a remarcat – cu mirare, cu amuzament sau cu mândrie – că oriunde ne ducem în lume dăm de români. Români care știu să se adapteze, să se descurce, să-și găsească un rost!

Putem să ne permitem să-i pierdem pe acești români?

Trebuie să ne propunem să construim o Românie care să îi cuprindă pe toți aceștia.

În lumea de azi nu putem să ne închidem în țară! Trebuie, dimpotrivă, să ne dorim să „cucerim” lumea! Cu inteligență, cu fantezie și creativitate, cu hărnicie!

Alegerea calității de român trebuie să fie, în același timp, o alegere rațională, matură și în deplină responsabilitate, cât și o alegere emoțională, de adeziune la un set de valori culturale.

Vor fi, probabil, destui indivizi de origine română care nu vor dori să aparțină României, dar vor fi, de asemenea, și indivizi din alte părți ale lumii care vor adera, cu drag și sinceritate, la națiunea română.

 

Statul român ar trebui să lanseze acest proiect, al unei națiuni în rețea. Spunem, deseori, că ne adresăm românilor „oriunde s-ar afla”. Ar trebui să conștientizăm că ne adresăm României oriunde s-ar afla, pentru că, în orice loc în care există doi oameni care vorbesc românește, este și o bucățică din România.

 

Concret, cred că trebuie să avem în vedere următoarele direcții de acțiune:

  1. Întărirea statului român și a capacității sale economice, politice și diplomatice.
  2. Dezvoltarea educației și a culturii pentru toate vârstele, în sensul creșterii puterii de atracție a României în întreaga lume.
  3. Renunțarea la politica ineficientă de a îi chema cu tot dinadinsul înapoi în țară pe cei plecați. Dimpotrivă, este nevoie ca statul român să susțină diaspora prin procedee similare cu descentralizarea și subsidiaritatea. Românii de pretutindeni trebuie să simtă că sunt iubiți, doriți, sprijiniți de statul român.

 

Sunt convins că România poate și trebuie să se extindă în lumea multidimensională a viitorului!

La mulți ani, români! La mulți ani, România!”