În contextul ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană, mulți cetățeni de plâng de pierderea cetățeniei europene și a drepturilor aferente și solicită păstrarea cetățeniei europene. Drept urmare, vom analiza în continuarea dispozițiile articolului 9 din TUE, care consacră cetățenia europeană: ” Este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională, ci se adaugă acesteia.”

Introducerea noțiunii de cetățenie europeană prin Tratatul de la Maastricht (1993) a fost un instrument de combatere a deficitului de democrație, perceput la nivelul UE încă din acea perioadă. Faptul că Parlamentul European a insistat pentru includerea cetățeniei în TEU nu face decât să confirme intenția de ”împuternicire a cetățenilor” pentru a da impresia de mai multă democrație. La fel și toate schimbările introduse de Tratatul de la Lisabona pentru a face referire la ”cetățeni” și ”cetățenie” (pentru a înlocui termenul de ”popoare”).

Cetățenia europeană este o consecință automată a deținerii cetățeniei unui stat membru și nu poate înlocui cetățenia națională. Această condiție are drept consecință faptul că cetățenii statelor terțe nu sunt cetățeni UE. Acordarea cetățeniei naționale ține de suveranitatea fiecărui stat membru, care stabilește în legislația internă condițiile de acordare a cetățeniei.

Cetățenia europeană conferă o serie de ”drepturi politice”, precum dreptul de a vota și de a fi ales în alegerile locale în statul membru de reședință, precum și dreptul de a vota și de a fi ales în alegerile europene în statul de reședință;  protecție diplomatică și consulară în țările terțe în care statul din care provin nu este reprezentat; dreptul de a adresa petiții Parlamentului European și de a sesiza Ombudsmanul European pentru cazurile de administrare defectuoasă a instituțiilor și organelor comunitare; dreptul de a se adresa în scris oricărei instituții sau oricărui organ al UE într-una din limbile statelor membre și de a primi un răspuns redactat în aceeași limbă și dreptul de a avea acces la documentele instituțiilor europene. Mai mult, pentru toți cetățenii UE cetățenia înseamnă dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, consacrat în articolul 21 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Prin listarea drepturilor cetățenilor în art. 20 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, autorii tratatelor au dorit să crească vizibilitatea cetățeniei europene și să arate contribuția acesteia la ”democrație” (în condițiile în care anterior abia se făcea referire la drepturile și obligațiile aferente cetățeniei).

Mă întreb totuși cât de necesară era, în mod real, introducerea acestui nou concept de ”cetățenie europeană”? Drepturile pe care acesta le conferă puteau exista foarte bine și pentru cetățenii statelor membre. Cred că prin acest concept de ”cetățenie europeană” UE încercă doar să mai preia o parte din suveranitatea statelor membre, prin aparența de democrație sporită. De altfel, această intenție rezultă și din raționamentul Curții de Justiție : ” Cetățenia europeană constituie mai mult decât un ansamblu de drepturi care, în sine, ar putea fi acordate chiar și celor care nu o dețin. Ea presupune existența unei legături de natură politică între cetățenii europeni, deși nu este vorba de o legătură de apartenență la un popor. (…) Aceasta se întemeiază pe angajamentul lor reciproc de a deschide comunitatea politică respectivă altor cetățeni europeni și de a construi o nouă formă de loialitate civică și politică la scară europeană. Aceasta nu implică existența unui popor, ci este fondată pe existența unui spațiu politic european, din care decurg drepturi și îndatoriri. În măsura în care nu implică existența unui popor european, cetățenia este, la nivel conceptual, rezultatul unei decuplări de naționalitate.”[1]

 


[1] Avocatul general Poiares Maduro al Curții de Justiție a Uniunii Europene, în  cauza C-135/08 Janko Rottmann/Freistaat Bayern (punctul 23)