Un scandal vechi de peste douăzeci de ani a reizbucnit într-un moment ciudat. Este vorba despre problema Liceului Romano-Catolic din Târgu Mureș. Chestiunea are cel puțin trei aspecte, care au relativ puțină legătură unul cu altul, dar care sunt puse în prim-plan în funcție de interes de părțile aflate în conflict.

Paradoxal, aspectul invocat cel mai strident este cel mai limpede și mai puțin problematic. Dreptul învățământului în limba maghiară, precum și învățământul confesional nu sunt contestate de nimeni. Nicio autoritate a statului român nu vrea să „desființeze” Liceul Romano-Catolic și niciun român zdravăn la cap nu poate contesta dreptul maghiarilor de a învăța în limba lor.

Al doilea aspect este juridic și se referă, dacă am înțeles bine, la proprietatea asupra unui imobil în care a funcționat, până acum, respectivul liceu. Nu cunosc amănuntele juridice, nu pot și nici nu vreau să mă pronunț asupra hotărârii instanței. Știu, însă, că într-un stat de drept trebuie să respectăm cu toții legile și deciziile justiției. Dacă o anume hotărâre nu ne mulțumește, trebuie să ne adresăm, disciplinat și legal, unei instanțe superioare.

Al treilea aspect, cel mai complicat și cel mai sensibil, este cel simbolic. Este o rană mascată și cronicizată. Din păcate, resentimentele româno-maghiare sunt reciproce și sunt o realitate. Ele s-au construit într-un timp istoric și au dimensiuni simbolice, identitare și, în consecință, culturale remarcabile. Disputa este, în fond, asupra unui raport de putere între două comunități etnice care locuiesc pe același teritoriu.

Nu este locul aici pentru a face o analiză științifică (pentru care, oricum, nici nu aș avea competențele necesare), dar pot formula un principiu politic prin care se poate deschide un dialog mai consistent și mai sincer.

Este evident că abordarea de tip „sau-sau” iese din discuție. Nu putem, în secolul XXI și într-o țară europeană, să revenim la persecuții, discriminări sau alte manifestări sălbatice.

Aparent, varianta care rămâne este doar cea de tip „și-și”. De ce aparent? Pentru că foarte mulți factori de decizie, inclusiv (sau mai ales!) politicieni, preferă mult mai comoda variantă „nici-nici”. Care este diferența? Varianta „nici-nici” este o formă (fără fond!) apărută în continuarea modei corectitudinii politice. Teoreticienii acesteia afirmă că toate elementele etnice sau naționale sunt dăunătoare și, deci, ele ar trebui eliminate. Practic, varianta „nici-nici” înseamnă înlocuirea unor soluții clare, negociate onest, cu o lume virtuală în care relațiile între comunități și indivizi sunt mirifice, dar artificiale. Cam așa cum spunea și ideologia comunistă!

O asemenea strategie contrafactuală nu va rezolva niciodată nimic. Resentimentele se vor acumula invizibil și vor răbufni cu violență, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, în 1990.

A ocoli resentimentele istorice printr-un discurs „corect politic” este la fel de contraproductiv cu a promova o atitudine radicală.

Soluția reală și realistă începe cu recunoașterea problemelor. Apoi vine încrederea reciprocă!

Nu putem fi credibili, atunci când apărăm drepturile comunităților românești de peste hotare, dacă noi înșine nu facem același lucru pentru comunitățile minorităților etnice din România.