Intervenție  la conferința „Evitarea unor noi crize în Balcani”

Parlamentul European, Bruxelles, 08.11.2017

 

 REBEGA Laurențiu 

 

“România și vecinii săi din Balcani

Doamnelor și domnilor,

Stimați invitați,

 

Metafora consacrată la începutul secolului XX, și anume că „Balcanii sunt butoiul cu pulbere al Europei”, a devenit de mult un loc comun. Pentru Occident, această caracterizare a însemnat o amprentă negativă asupra întregii zone, în toată istoria modernă. Termeni ca „balcanic” sau „balcanizare” sunt utilizați în sens peiorativ sau chiar alarmist. Oare merită statele și popoarele din zonă asemenea etichete? Realitatea este că puțină lume și-a dat silința să înțeleagă care sunt resorturile profunde ale problemelor din Balcani. Acum, din fericire, în fostele zone de conflict domnește un calm relativ. Dar tocmai acum este momentul pentru a încerca să facem pași înainte pentru consolidarea păcii și cooperării.

Intervenția mea de astăzi are și câteva elemente sumare de analiză a problemelor politice și geopolitice din Balcani, dar este mai mult o încercare de a evidenția câteva căi de depășire a blocajelor și de relansare a dialogului. Aș fi fericit să pot sublinia rolul pozitiv pe care îl poate juca România și capacitatea țării noastre de a se implica pentru întărirea încrederii între statele și comunitățile din zonă, în așa fel încât regiunea noastră să nu mai fie asociată cu un focar de tensiuni și conflicte, inexplicabile pentru civilizația secolului XXI.

Peninsula Balcanică este descrisă, geografic, ca una dintre cele trei peninsule sudice ale Europei care sunt înconjurate de mările din bazinul mediteranean. Față de Peninsula Iberică sau de cea Italică, în cazul Peninsulei Balcanice este foarte dificil să se traseze o limită nordică, un istm, care să o separe de restul continentului. Strict geografic, porțiunea cea mai îngustă între Marea Adriatică și Marea Neagră ar fi pe linia care leagă Golful Skoder din Albania, de Golful Burgas din Bulgaria. (Harta 1)

După cum se vede, o asemenea delimitare este insuficientă. Spațiul balcanic se întinde dincolo de această linie, atât spre nord, cât și spre vest. O altă delimitare, maximală de această dată, este dată de linia care unește Golful Trieste de Golful Odessa. (Harta 1) În primul caz, Bosnia, Serbia și chiar Kosovo nu sunt „balcanice”. În al doilea, „balcanismul” poate fi folosit ca etichetă și pentru Transnistria sau Găgăuzia.

O variantă de compromis este de a defini Balcanii ca spațiul de la sud de Dunăre și de râul Sava.

Prin urmare, când se vorbește despre „spațiul balcanic”, se are în vedere combinația formată din spațiul geografic propriu-zis și statele care ocupă acest spațiu. Definiția Balcanilor în epoca modernă a fost, deci, în primul rând, o definiție politică și subiectivă, încluzând statele din zonă, și apoi o definiție geopolitică, la fel de subiectivă, în care s-au reflectat interesele marilor puteri și felul în care au fost construite alianțele și liniile de front între acestea.

De exemplu, în perioada interbelică și după aceea, până la sfârșitul Războiului Rece, se considera că fac parte din Peninsula Balcanică Grecia, Turcia, Bulgaria, Albania și Iugoslavia. „Compoziția” nu mulțumea pe toată lumea. Mai multe puteri occidentale (inclusiv Germania) considerau că și România face parte din Balcani, în timp ce partea nord-vestică a Iugoslaviei, catolică, ieșea de sub această delimitare. România, mai precis clasa politică românească, a respins întotdeauna ideea că ar fi o parte componentă a Balcanilor. Aceste dispute au părut multora insignifiante, dar semnificația lor este profund geopolitică. A discuta despre „Balcani” ca despre o zonă problemă implică ideea că acea zonă are nevoie de o intervenție externă. În acest fel, ajunge să conteze foarte mult dacă o anumită entitate este considerată sau nu ca făcând parte din zona cu probleme. Mai nou, după intervenția NATO în Kosovo, din 1999, s-a pus în circulație termenul „Balcanii de Vest”. Se făcea, la acea vreme, o distincție între țările stabile, care se angajaseră hotărât pe calea integrării euro-atlantice, adică România și Bulgaria, și fragmentele rezultate din fosta Iugoslavie, în care tensiunile erau foarte mari.

Aparent, la începutul anilor ‘90, întreaga regiune fostă comunistă a Balcanilor, inclusiv România, părea să fie răvășită de recrudescența conflictelor etnice și confesionale. În România și Bulgaria apăruseră tensiuni între majoritate și minoritatea maghiară, respectiv turcă. În fosta Iugoslavie, disputele interetnice au alunecat rapid într-un război sângeros și murdar care s-a mutat din Croația în Bosnia și Herțegovina și apoi în Kosovo. Între Grecia și Macedonia a apărut disputa privind denumirea și însemnele celei din urmă. Tensiuni mai mici s-au înregistrat și între Grecia și Albania, Grecia și Turcia sau Albania și Macedonia.

Dacă privim retrospectiv, toate aceste conflicte din deceniul 10 au fost, treptat, mai întâi restrânse și apoi aplanate, nu însă fără intervenția unor forțe externe, mai întâi ale NATO și apoi ale ONU. Aparent, a existat un incendiu care mai întâi a fost izolat și apoi a fost stins. Nu trebuie să ne facem, însă, iluzii. Pacea actuală este păzită de militari străini, iar resentimentele acumulate sunt cu atât mai mari cu cât intervențiile externe au favorizat una sau alta din părțile aflate în conflict. În multe dintre situațiile bilaterale nu putem vorbi doar despre neîncredere, ci de-a dreptul despre aversiune. Mai mult, starea de război sau de conflict mocnit  a distrus mare parte din viața economică, a blocat căile de comerț, și a împins întreaga regiune în sărăcie, corupție și tribalism. E drept, țările care au reușit să adere la UE au scăpat din acest vârtej. Dar vecinătatea cu Balcanii de Vest afectează, indirect, și România, Bulgaria, Grecia sau Croația. Interesul unei detensionări și al unei dezvoltări durabile a zonei este, deci, unanim.

Pe harta 1 am evidențiat amenințările din regiune: se observă că cele mai serioase rute ale migrației trec pe aici și se constată că zonele de conflict armat din ultimii 30 de ani se află, toate, într-o conexiune geografică cu peninsula Balcanică.

Peninsula Balcanică este, în ansamblu, una dintre cele mai frumoase părți ale Europei. Întâlnim, aici, priveliști montane spectaculoase, țărmuri cu plaje însorite, câmpii roditoare, râuri și lacuri limpezi, într-un cuvânt, un tărâm binecuvântat. Bogățiile Balcanilor, de la cele ale subsolului, până la monumentele și vestigiile culturale, sunt, și ele, extraordinare. Oamenii de aici sunt veseli și ospitalieri, harnici și gospodari, mândri și inventivi.

De ce, atunci, istoria acestei regiuni a fost atât de marcată de războaie, năvăliri, masacre și intoleranță? Un prim răspuns ni-l dă tot geografia. În capătul de est al Peninsulei Balcanice există o fâșie de apă de doar 800 de metri lățime, care separă Europa de Asia. Împortanța strategică a strâmtorilor Bosfor și Dardanele este extraordinară și le situează printre cele mai importante puncte de acest nivel din întreaga lume. Aici se intersectează calea terestră care leagă Europa de Orientul Apropiat și calea maritimă care leagă nordul și estul Europei de Mediterana. Lupta pentru stăpânirea acestui punct și-a pus amprenta asupra întregului destin al Peninsulei Balcanice.

Care sunt, foarte pe scurt, rădăcinile focarelor de conflict din Balcani? Iarăși, un prim răspuns îl dă tot geografia. Relieful este foarte accidentat și, în afară de câteva mari axe de transport, cele mai multe drumuri străbat cu greu trecători dificile din munți. Acest cadru natural a făcut ca de multe ori în istorie puterea dominantă să stăpânească efectiv doar marile drumuri și câteva puncte de trecere. Zone întinse au rămas, multă vreme, enclave greu accesibile, în care populația locală avea un contact slab cu instituțiile administrative ale puterii de jure.

De exemplu, este interesant de observat că, deși regiunea a fost ocupată de Imperiul Roman timp de peste cinci secole, până la primele invazii ale popoarelor migratoare, latinitatea s-a păstrat doar în comunitățile izolate ale aromânilor din Munții Pindului. În rest, aici au rezistat popoare și limbi pre-latine (grecii și albanezii) sau populația s-a slavizat ca urmare a slăbirii puterii Imperiului Bizantin.

În secolul XIII, când turcii au intrat în Peninsula Balcanică, aici exista deja o fragmentare comunitară și etnică majoră. În aceste condiții, Imperiul Otoman și-a exercitat stăpânirea prin instituția millet-ului. Pe scurt, acest sistem  lăsa în pace comunitățile, cu limba, religia și obiceiurile lor, cu condiția plății haraciului. Un asemenea sistem nu era de natură să omogenizeze populația sau să intensifice contactele între comunități. Singura schimbare socială majoră adusă de Imperiul Otoman a fost convertirea la islam a unor comunități, această convertire permițând locuitorilor să se angajeze în armata sau în administrația otomană și făcând ca respectivele comunități să plătească un impozit mai mic. În esență, Imperiul Otoman nu a făcut decât să mărească diferențele între comunități și să mențină izolarea acestora.

Dar în interiorul comunităților s-au păstrat, din generație, în generație, amintirile luptelor pentru independență și ale unor eroi legendari. Spre deosebire de Occident, unde folclorul sau literatura cultă au modelat preponderent un ideal feudal și aristocratic al independenței, în Peninsula Balcanică, încă din Evul Mediu Timpuriu, acest model a fost cu precădere etnic și confesional. În timp ce în Occident construcția statelor și națiunilor s-a făcut de sus în jos (de la rege către supuși), iar centralizarea statală a uniformizat limba și obiceiurile, în Balcani statele s-au constituit de jos în sus, plecând de la comunitățile etnice mai puternice, care au luptat în primul rând pentru legitimarea setului identitar: neam, limbă, credință. O asemenea diferențiere a făcut ca, în modernitatea timpurie (1800-1880), tensiunile etno-confesionale și determinarea etnică a orientării politice să fie mult mai acute decât în Occident.

Imperiul Otoman a deținut un teritoriu semnificativ în Balcani, până în 1912, la Primul Război Balcanic. Bulgaria, Serbia și Grecia au profitat de criza deosebit de profundă în care se afla Turcia și în războiul din 1912 au ocupat cea mai mare parte a teritoriului care rămăsese în stapânire otomană. După numai un an, însă, disputele privind împărțirea acestui teritoriu au dus la Al Doilea Război Balcanic, în care Turcia, Grecia și Serbia au luptat împotriva Bulgariei. În acest război a intervenit și România. Peste încă un an, în 1914, a izbucnit Primul Război Mondial. La sfârșitul acestuia, s-a constituit Iugoslavia, o entitate care a moștenit toate focarele de conflict și nemulțumirile rămase din perioada otomană, din perioada războaielor balcanice, dar și din teritoriile care aparținuseră Imperiului Austro-Ungar.

Cel de-al doilea Război Mondial avea să activeze, din nou, aceste conflicte. Iugoslavia de după război, cu toate că a avut o poziție internațională specială, nu a reușit decât să înghețe animozitățile etnice și/sau confesionale. Apoi, sfârșitul Războiului Rece și prăbușirea regimurilor comuniste a aprins, din nou, resentimente devenite istorice.

După cum se vede, am evitat, în prezentarea de mai sus, amănunte și incriminări.  Pentru demersul nostru, interesează mai puțin trecutul, cât prezentul și viitorul. Am subliniat factorii istorici doar pentru a scoate în evidență că situația de astăzi este departe de a fi o soluție pe temen lung. Avem de-a face, și aici, cu conflicte înghețate. Să ne aducem aminte că intervenția externă în Bosnia-Herțegovina sau în Kosovo au avut loc după ce mass-media au relatat despre episoade barbare și sângeroase care au șocat opinia publică internațională. La acel moment, alternativa comunității internaționale a fost relativ simplă: îi lăsăm să se omoare între ei, sau intervenim și îi despărțim? În fața acestei alternative, răspunsul era de la sine înțeles. Acum, când au trecut aproape 20 de ani de la ultimul război manifest, dilema este mult mai greu de rezolvat: continuăm să ținem conflictele sub preș, sau încercăm o rezolvare durabilă a lor?

După cum am văzut, perioada comunistă, de peste 40 de ani, din fosta Iugoslavie, nu a dus la uitarea resentimentelor. Și trebuie să ne amintim că, în această perioadă, Iugoslavia a fost un stat stabil, dinamic și prosper, în care s-a investit mult pentru o educație interetnică pozitivă. Cred, deci, că ignorarea potențialului de conflict din Balcanii de Vest nu va duce la aplanarea conflictelor, ci va rămâne o bombă ascunsă, indiferent de ceea va fi prezentat, superficial, restului lumii.

Singura soluție realistă de perspectivă pentru o pace durabilă în Balcani rămâne abordarea curajoasă a disputelor și deschiderea unui dialog sincer între toate părțile interesate.

Dar această soluție necesită două precondiții. Prima este ca procesul să fie inițiat de jos în sus. Este o condiție greu de realizat, pentru că tendința de rezolvare a conflictelor, de-a lungul întregii istorii, a fost ca liderii să fie cei care să decidă. Este momentul unei revoluții în democrație, în sensul de a da o putere reală celor care se află, de fapt, în miezul conflictului. Orice fel de soluție care vine de sus în jos va genera nemulțumiri. În schimb, dacă oamenii trebuie să aleagă, chiar dacă procesul durează mai mult, se ajunge la eliminarea cauzelor profunde ale disputelor.

A doua precondiție este, într-un fel, un corolar al celei dintâi. Peninsula Balcanică și multe alte locuri ale lumii au fost și sunt obiecte de interes pentru marile puteri. Cele două războaie mondiale, dar și perioada care a urmat, au arătat că intervenția marilor puteri în chestiuni locale, în loc să rezolve problemele, a generat crize și războaie de lungă durată. Este firesc ca marile puteri să aibă interese și să le urmărească în diverse zone strategice ale lumii. Dar este profund imoral ca aceste interese să fie satisfăcute cu prețul unor războaie sângeroase purtate prin intermediul unor terți. Marile puteri ar trebui să recunoască faptul că, pe termen lung, stimularea unor tensiuni în diverse zone ale lumii le aduce mari dezavantaje.

Desigur că aceste două precondiții pot părea idealiste. Dar nu mai demult de acum două secole ideea de vot universal era considerată o naivitate. Reclădirea încrederii și bunăvoinței între comunități dușmane seamănă cu o operație de micro-chirurgie: instrumentele folosite trebuie să fie calibrate la dimensiunea la care să nu lezeze suplimentar și să permită refacerea țesutului, în mod natural. Pe de altă parte, reținerea de care trebuie să dea dovadă marile puteri ar fi în avantajul tuturor părților.

Ce poate să facă România sau celelalte țări stabile din zonă pentru a sprijini această operație de detensionare? În primul rând, să nu ignore aceste tensiuni. Din păcate, noi, statele mici, am preferat, de fiecare dată, să-i lăsăm pe „cei mari” să intervină. Ideea care a prevalat a fost că „cei mari” au o putere de a rezolva conflictul care nouă ne lipsește. Argumentul este corect, dar raționamentul este parțial greșit. „Cei mari” pot și trebuie să își folosească puterea economică pentru a rezolva conflictul. Dar cei mari se află, de cele mai multe ori, în necunoștință de cauză față de problemele locale și tind să trateze totul fără răbdare și la modul statistic.

În acest moment, marea problemă a Balcanilor este sărăcia. Este o problemă care afectează nu numai Balcanii die Vest, ci și țările din UE, România, Bulgaria, Croația și chiar Grecia, unde există un decalaj greu suportabil față de media europeană. Nu este vorba, însă, de o sărăcie pur și simplu, ci despre o sărăcie accentuată psihologic de amintirea unei perioade de relativă prosperitate, de dinainte de conflictele anilor ‘90. Vreau să subliniez că sărăcia și atitudinea față de politic sunt elemente puternic condiționate subiectiv. Nu e totuna dacă azi ești sărac, dar mai bogat decât ieri, sau astăzi ești mai sărac decât ai fost ieri. Problema în Balcani nu este doar sărăcia, ci, mai ales, sărăcirea. Iar pentru sărăcire oamenii caută cauze și responsabili.

Înainte de 1990, România, Bulgaria și Iugoslavia aveau o situație economică stabilă, în care indivizii își imaginau un viitor economic predictibil. Țările aveau o piață internă funcțională, chiar dacă era distorsionată de sistemul de comandă comunistă.  Mai mult, între țările balcanice (mai puțin Albania) comerțul bilateral era consistent și pe un trend ascendent. Șomajul era scăzut, iar acest fapt genera stabilitate socială, chiar dacă salariile erau mici. Prăbușirea comunismului a dus la dereglări economice bruște și importante, iar acestea au fost, la rândul lor, factorul care a scos la iveală tensiunile interetnice.

În acest  moment, în țările din fosta Iugoslavie (mai puțin Slovenia și Croația) piața internă este prăbușită, investițiile sunt minime, șomajul este foarte ridicat, și cea mai mare parte a forței de muncă tinere încearcă să ajungă în Occident.  Din acest punct de vedere, chiar înainte de a relansa încrederea inter-comunitară, este nevoie ca în zonă să fie făcute investiții, să fie create locuri de muncă, și să fie relansate piața și legăturile economice. Pentru ca o negociere să poată duce la un rezultat durabil, cei care se așează la masă trebuie să fie sătui!

În paralel cu efortul de ințiere a dezvoltării economice, trebuie consolidat cadrul de asistență regională. Recent, a avut  loc o întâlnire, la Varna, între premierii României, Bulgariei, Greciei și Serbiei. Încă nu știm care vor fi rezultatele concrete, dar acest tip de inițiativă politică este, cred, esențial pentru viitorul regiunii. Trebuie intensificate aceste întâlniri la nivel înalt, dar și la nivel de experți, între statele din zonă, pentru a fi refăcută o piață balcanică pentru care există o puternică complementaritate între economii. După prăbușirea comunismului, de exemplu, România și Bulgaria și-au orientat deciziile economice aproape exclusiv în direcția Uniunii Europene, „uitând” cât de benefic poate fi comerțul bilateral. Din fericire, se pare că în prezent există o reorientare către întărirea legăturilor comerciale între statele din Balcani. Acest lucru este important inclusiv pentru îmbunătățirea poziției țărilor noastre față de nucleul dur al Uniunii Europene.

Nu sunt un adept al autismului economic și este evident că Balcanii au nevoie de investiții occidentale. Dar țările noastre pot și trebuie să-și depășească condiția de „remorci” ale Europei sau de „backyard” al uneia sau alteia dintre puterile occidentale.

Este foarte discutat, și mai ales criticat, grupul de la Vișegrad. Foarte mulți comentatori îl consideră a amenințare la adresa Europei. În special cercurile euroforice neoliberale se înverșunează să critice încăpățânarea Budapestei sau Varșoviei de a se opune unor decizii de la Bruxelles. Nu are importanță, aici, tematica divergențelor între Vișegrad și Bruxelles. Vreau să subliniez doar că o poziție comună a unor țări, chiar mai mici sau mai slabe, este de natură să îi aducă pe cei puternici la realitate și să-i determine să negocieze.

Repet, semnalul dat de Reuninea de la Varna trebuie continuat și amplificat. Nu trebuie să așteptăm ca marile puteri să vină și să facă ordine în propria noastră ogradă, pentru că așa ceva nu se va întâmpla niciodată. Trebuie să ne consultăm, desigur, cu toate părțile care au interese în zonă, dar trebuie să ne impunem punctul de vedere pentru că noi cunoaștem cel mai bine situația de aici.

În fine, vreau să spun câteva cuvinte despre România și politicienii români. Țara noastră a avut o bună tradiție în diplomație. O tradiție caracterizată de tact, inițiativă și modestie. Eu cred că aceste lucruri ne pot ajuta să devenim un factor activ în dezvoltarea durabilă a Balcanilor.

Nu vrem și trebuie să ne ferim să devenim un Big Brother în zonă. Trebuie să pornim de la ideea că detensionarea și dezvoltarea este în folosul nostru, al tuturor. Ideea unei unități balcanice pare, acum o utopie, dar ea se bazează pe un fond cultural comun. O unitate balcanică nu ar fi contradictorie nici cu Uniunea Europeană și nici cu alte formule de cooperare internațională, cum este Grupul de la Vișegrad. O unitate balcanică ar deține o poziție strategică excepțională și ar beneficia de resurse umane și materiale deosebite.  O unitate balcanică ar lega centrul continentului de Asia Mică și Orient și zona Adriaticii de Marea Neagră și, mai departe de Caucaz și Drumul mătăsii. Nu trebuie să ne temem de viziuni, pentru că viziunile schimbă lumea!

În România, în mod excepțional, trăiesc comunități ale tuturor popoarelor din Balcani. Mai mult, acestea au organzații politice recunoscute și reprezentate în Parlament. Chiar dacă și în România se mai fac auzite unele glasuri naționaliste excesive, țara noastră este un loc al unui real dialog interetnic și inter-confesional.  Cred că de aici trebuie să plecăm într-un demers de creare a unității balcanice.

Va mulțumesc!”

 

 

 

 

Intervenție PENA Roland Cătălin

”  Balcanii

 

Origini

 

Serbia consideră Kosovo ca leagănul națiunii lor, Altarul ortodoxiei lor, după înfrângerea tragică de la Câmpia Mierlei (Kosovo Polie) împotriva turcilor din anul 1389, referință majoră a istoriei Serbiei. Acest eveniment istoric marchează sfârșitul împărăției Serbiei și începutul dominației Imperiului Otoman în Balcani

Destructurarea Iugoslaviei, a fost reflectată cel mai bine de războaiele balcanice (1992 -1995),  apoi de războiul din Kosovo din 1999, aceste evenimente sângeroase, lăsând urmele cele mai adânci în aceste teritorii foste sârbești.

Deși luptele au încetat, teama de reluare a ciocnirilor armate rămâne ca o amenințare, ca urmare a unor derapaje politico-etnice și religioase greu de gestionat.

Coabitarea dintre actorii implicați rămâne dificilă. Oamenii și liderii sunt ezitanți și împărțiți funcție de interese, pe de o parte, sau de atragerea către integrarea europeană și occidentală, pe de altă parte. Încă mai există o doză de neîncredere reciprocă între acești actori rezultați în urma dezmembrării și, în același timp, se menține un proces de abandonare a naționalismelor.

 

Criza actuală

Ca teatru principal al războiului balcanic din 1992-1995, Bosnia și Herțegovina a fost împărțită, dupa Dayton (1995), între bosniacii musulmani, croați și sârbi .

Aceștia din urmă pot fi tentați să pretindă dreptul la autodeterminare sau la atașamentul față de Serbia, pe baza precedentului provinciei Kosovo.

Partizanii unei Albanii Mari, care ar fi dorit să unească Kosovo cu o partea a  Macedoniei populate de etnici albanezi (25% din populația Macedoniei), au mai puține șanse.

Dezvoltarea slabă a Albaniei nu permite un război „atractiv”, iar Tirana nu dorește să compromită relațiile sale cu țările occidentale, ca o țară perturbatoare care cere o revizuire a status quo-ului teritorial. Macedonia se confruntă cu provocarea integrării minorității sale albaneze. De asemenea, se confruntă cu dificultăți în relațiile sale cu Grecia, care o acuză că dorește să asigure o parte corespunzătoare a patrimoniului elen, numindu-se Macedonia și pretinzând provincia din nordul Greciei.

Formal, numita Republica Macedonia a fostei Iugoslavii, Macedonia are în vedere procesul de integrare în NATO și în UE, proces blocat de Grecia. Bosnia-Herțegovina rămâne de facto un protectorat al Uniunii Europene.

În iunie 2003, la Summitul European din Tesalonik, UE a proclamat vocația țărilor din Balcanii de Vest – Croația, Bosnia-Herzegovina, Muntenegru, Serbia, Kosovo, Macedonia, Albania –  dar fără a stabili un termen sau un calendar. Croația avea  să fie prima țară integrată, fiind primită la 01 aprilie 2009 în NATO, la pachet cu Albania și la 01 iulie 2013, Croația intră în UE. La 05 iunie 2017 intră în NATO Muntenegru.

Serbia nu a putut împiedica Kosovo să își proclame independența și nu s-a putut opune actului recunoașterii de către majoritatea țărilor occidentale atunci când s-a invocat Rezoluția 1244 privind autonomia substanțială, în 1999. Deși a cooperat cu Instanța Penală de la Haga, Serbia mai speră că va fi răsplătită într-o zi cu aderarea la UE. Paradoxul este acela că Miloșevici a fost declarat de Tribunalul Internațional nevinovat. România nu a recunoscut Kosovo, considerându-l un precedent periculos.

 

Scenarii de perspectivă și situații incerte

Perspectiva de aderare la UE calmează revendicările naționale și identitare. Această posibilitate de integrare în  UE face ca neînțelegerile, „certurile” naționale să fie mai puțin pline de viață, promovându-se politici de modernizare și dezvoltare economică. Aceste diverse țări si-au stabilit drept obiectiv aderarea la UE. Criza economică adâncă prin care au trecut Balcanii, revendicările naționaliste din zonă se hrănesc și se influențează reciproc. Albanezii din Macedonia, sârbii din Bosnia și sârbii din Kosovo reclama autodeterminarea de care au beneficiat kosovarii.Tentațiile secesioniste se dezvoltă, antrenând incertitudini strategice și sincope economice.

Procesul de europenizare a balcanilor nu face mari progrese, urmare intereselor Rusiei și Turciei în zonă.

Este evident, după exemplul țărilor din fostul lagăr comunist, printre care și România, că acceptarea în UE este precedată de intrarea în NATO. Aceasta este deja o cutumă.

 

Turcia și Balcanii

Turcia a pierdut parcursul către UE din cauza guvernării sale din ce în ce mai autoritare. Refuzul de a fi primită în UE  a condus Turcia la tentația de a destabiliza Balcanii şi să-i îndepărteze de UE, construindu-și, din timp, o consistentă influenţă financiară şi politică în regiune: investiții mari, ajutoare pentru dezvoltare, comerț cu majoritatea statelor din zonă.

Turcia a devenit al doilea cel mai mare investitor în Kosovo, având cu această țară relații mai speciale. Există aproximativ 60 de firme turceşti în Kosovo și aproape 4.000 de investitori. S-au construit zeci de moschei noi şi reabilitarea unora vechi din timpul ocupaţiei otomane, cu bani turcești.

Turcia acordă o importanţă deosebită şi Bosniei, dar și Serbiei, unde operează 75 de firme turceşti în sectorul textilelor, al alimentelor şi al construcţiilor.

Turcia are deja construite capete de pod în economie şi politică în Balcanii de vest, putând să devină un factor de instabilitate în Balcani, forţând în special comunităţile musulmane să aleagă între loialitatea faţă de UE şi Turcia.

 

 

Influența Rusiei în Balcani

 

După capul de pod din Siria, Rusia face toate eforturile pentru a-și consolida poziția sa politico-militară printre slavii din Balcani. Amestecul Rusiei în Balcanii de Vest a crescut puternic, fiind o zonă situată în mijlocul NATO și în spatele României.

Extinderea Alianței în regiune (Croația, Albania, Muntenegru), a determinat repoziționarea geopolitică a Rusiei în zonă, aceasta utilizând metode diverse și instrumente etnice, culturale, religioase pentru a atrage statele de limbă slavă în sfera ei de influență, ținte reale devenind  sârbii și macedonenii. Rușii au dat startul unui război informațional de o intensitate maximă, punând UE în dificultate și slăbind interesul țărlor din Balcani pentru aderare.

Instabilitatea creată de unele tentative de asasinate politice în Muntenegru și Serbia, vizați fiind fostul premier Milo Djiukanovici și Alexandr Vucici, trebuie luată și ea în considerare.

Au fost întrebuințate structuri paramilitare sârbe de extremă dreapta și structuri ale serviciilor secrete ale armatei ruse. Se constată un fel de seducție informativă, fiind livrate arme gratuit, cu obligația mentenanței și a muniției acoperite de către partea sârbă. Li s-au furnizat aripi de aviație cu MIG_29. Separatismul din Republica Srbska, parte a Bosniei Herzegovina, se sprijină pe ajutor rus prin intermediul extremismului sârb.

Rusia a generat amenințări directe la intrarea statului muntenegrean în NATO, promițând sancțiuni liderilor de la Podgorica.

Serviciul de contraspionaj al Macedoniei a devoalat public faptul că  serviciile speciale ruse încearcă să blocheze cu orice preț aderarea țării la NATO și să creeze o fâșie de state neutre în Balcani.

GRU a încercat să influențeze politica internă a Macedoniei și a altor state din Balcani pentru a nu permite aderarea acestora la NATO și să promoveze interesele Rusiei.

Rusia și-a fortificat considerabil influența în Balcani, la modul general, și în Macedonia, în mod special.

Rusia întrebuințează așa-numitele metode soft-power ca parte a strategiei de izolare a Balcanilor față de Occident.

Politica externă rusă în această privință se află într-o strânsă cooperare cu strategia energetică.

 

Concluzii

 

Criza europeană post-brexit, indecizia liderilor UE privitor la fenomenul migraționist, fenomen care a fragmentat Uniunea, au produs anumite disfunctionalități continentale, au demonstrat un fel de neputință care au dus Balcanii de la starea plină de  speranțe, privind integrarea în Uniunea Europeană, la un scepticism pronunțat. Balcanii arată ca o zona unde instabilitatea este la ea acasă, unde stările de tensiunile dintre state sunt dificil de controlat, deschizând Rusiei si Turciei o perspectivă favorabilă intereselor lor.

Balcanii, aparent linistiți în anticamera UE, dispun de un deficit de stabilitate, care necontrolată, fiind, poate avea consecințe asupra menținerii păcii în zonă.

Daca Uniunea Europeană colapsează, urmare crizelor sale de solidaritate și identitate, precum și de lipsa unor decizii ferme în materie fiscală, vom avea din nou  război în Balcani.

Inițiativa unei piețe comune în Balcanii poate fi folositoare pentru statele balcanice, dar realizarea ei trebuie făcută în contextul  aderării la UE.

Brexitul Marii Britanii a complicat procesul de stabilitate din Balcani. Serbia și Kosovo încă nu se înțeleg, Macedonia își menține greu stabilitatea politică, Bosnia are dificultăți cu „Republica Sirbska”, liniștea fiind aparentă.

Muntenegru a intrat în NATO după multe repetate și sinuoase peripeții.

Așadar, Uniunea Europeană şi-a pierdut din prestigiu în regiune după Brexit şi din cauza îndelungatelor opoziţii privind extinderea blocului, venite din partea Greciei, în cazul Macedoniei, şi din partea Ciprului, Greciei, României, Slovaciei şi Spaniei, în privinţa Kosovo.

Acest  tablou neliniștitor, oferit unei Europe crizate, devine un orizont de așteptare nesigur,  un argument al neîncrederii în realizarea unor certitudini în acest spațiu cu foc mocnit.

Aceasta stare poate fi eliminată numai dacă toți actorii politici implicați doresc acest lucru și dacă marile puteri sponsor doresc să stingă focul din Balcani și dacă geopolitica mondială nu retrasează o altă față a dispunerii marilor puteri în lume.

UE concurează cu Rusia pentru vestul Balcanilor. Este și motivul pentru care, în vara acestui an, șapte state UE şi şase ţări din Balcanii de Vest au mai organizat un Summit (la Triest), cu scopul de a promova cooperarea regională şi apropierea de blocul comunitar.

Summitul a avut drept obiective unele măsuri de îmbunătățire economică a zonei, dar au fost făcute și avertismente  că Rusia concurează cu UE pentru influenţă în Balcanii de Vest, în condiţiile în care blocul comunitar a reevidenţiat vechea sa promisiune de extindere.

Summitul de la Triest a avut loc în contextul amplificării eforturilor diplomatice ruseşti pentru a semăna diviziuni etnice în Bosnia şi Macedonia şi consolidarea vechii alianţe dintre Rusia şi Serbia.

Balcanii de Vest au toate șansele să devină o altă tablă de șah la Porțile Orientului, aflându-se amestecați în disputele geopolitice dintre Rusia şi Occident în contextul în care tensiunile interetnice s-au acutizat.”